Am auzit această propoziție atât de multă vreme, încât a ajuns să-mi fie factorul primordial pentru declanșarea sentimentul de furie. Am ajuns la concluzia că oamenii de știință ar trebui să adauge în compoziția sângelui, pe lângă hematii, leucocite, trombocite și „ceosăzicălumeaocită”.

          Cu siguranță cei din generația mea au ajuns să considere întrebarea aceasta mai periculoasă decât cianura. Otrăvirea cu cianură duce la o  moarte rapidă, pe când cealaltă chestie te macină toată viața, îți vinde sufletul, îți distruge visele, îți consumă toată energia, îți condamnă încrederea și îți blamează fiecare idee nouă pe care tu o generezi în mintea ta. 

          De unde vine această zicală, frică, rușine? Bună întrebare, încerc și eu de mult timp să descopăr proveniența sa. Am ajuns până la urmă la un răspuns, sunt doar mulțumit de el, mai este multă cale de străbătut până să fiu 100% satisfăcut.

          Eu consider că, această absolut ridicolă comparație între tine și restul lumii începe să își pună amprenta încă de când ești mic copil. Părinții sunt primele persoane care îți înrădăcinează treaba aceasta în mintea ta. Fie că este cu rea intenție sau nu. Teoretic, de obicei, părinții își iubesc copiii din calea afară, dar asta nu înseamnă că modalitățile pe care le folosesc pentru a-i educa sunt cele mai bune sau cele mai eficiente.

          Momentul în care el este dus într-un mediu în care sunt mai multe tipologii de copii, părinți, automat se va induce și impulsul de comparație. Spre exemplu:

          Copilul tău primește o notă mai mică decât a prietenului său. Automat, tu ca părinte ai tendința să îi spui „X-ulescu de ce a putut să obțină nota 10 și tu doar 9? Ce-o să zică bunica ta care te iubește mult, mult, mult despre tine când va afla?”. Noi suntem învățați să fim pedepsiți și niciodată recompensați sau încurajați. Am ales special acest exemplu care are ca diferență doar un punct pentru a scoate în evidență faptul că, deși nota 9 este a doua cea mai mare notă din catalog, tot nu este suficient. Există zece note mari și late și noi vedem doar nota 10 ca reper pentru excelență și restul de 9 (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9) sunt ca reper pentru mediocritate, inferioritate, imperfecțiune.

          Din cauza acestui lucru, acestei frici, mi-a luat aproximativ 2 ani, doar ideea de a avea propriul meu blog, propria mea platformă. Unde să am ocazia să interacționez cu tine, să îți împărtășesc din experiențele mele, din gândurile mele. Mi-am pus tot felul de întrebări: Despre ce să fie blogul? Ce nume să aibă? Oare despre ce să scriu? Oare va avea succes? Va citi cineva? Va fi interesant? Dar ce o să zică lumea?  Mai are rost să încep? Dacă va fi un eșec total? De ce să mă chinui dacă știu oricum că nu va funcționa? .. și lista poate continua la infinit. Singurul lucru finit din tot ceea ce am enumerat eu aici este timpul de așteptare (cei 2 ani). Dacă aș fi răspuns punctual și rațional la acele întrebări, mi-ar fi luat aproximativ 1-2 luni. Ghici ce? Fix o lună mi-a trebuit să creez logo-ul, să aleg numele, culorile, sloganul ș.a.m.d. După care m-am axat strict pe scrierea de articole. La întrebările pe care le-am enumerat mai sus și care erau cu răspuns categoric, le-am eliminat ușor, la celelalte am zis că TU îmi vei răspunde cu timpul…