M-am întors în timp…

          În timpul școlii generale, în clasa a VIII-a, în cabinetul de istorie, în clasa cu amintiri.
Una dintre fostele mele colege a ținut morțiș să organizeze întâlnirea de 10 ani. Îți trebuie ceva putere mentală și timp pentru a-i putea suna pe foștii colegi. Să vorbești cu doamna dirigintă, să pregătești data, să vezi ce alți profesori pot să vină, să vezi câți colegi pot să ajungă la întâlnire ș.a.m.d. (a fost mult de muncă, dar am să-i mulțumesc pentru acest efort pentru că fără el, eu nu aveam ce să-ți povestesc)

          Am făcut tot posibilul să fiu prezent la această reîntâlnire. Mi-am luat liber de la muncă special pentru acest eveniment. Totuși, nu se face în fiecare an. Aut trecut 10 ani dintre care doar la începutul clasei a IX-a am mai trecut la deschiderea anului școlar să o văd pe doamna dirigintă, în rest, nu am depus mai mult efort pentru a fi mai dese întâlnirile (din păcate).

          Ne-am adunat cu toții în fosta clasă. Mesele erau puse în formă de „U” ca să avem posibilitatea de a ne vedea cât mai bine unii cu alții. Credeți-mă pe cuvânt că în momentul în care am intrat în clasă, m-a zdruncinat nostalgia. Am avut acea senzație de „gol în stomac”. Eram foarte entuziasmat și în același timp foarte emoționat. Eram cu un pas mai aproape de a mă întoarce în trecut…

          Doamna dirigintă a fost cea care a deschis ușa către copilărie. Eu împreună cu un fost coleg, în timp ce doamna dirigintă numea fiecare profesor, ofeream câte un trandafir. Sincer, chiar am avut emoții mari la această primă etapă a întâlnirii. Nu mă așteptam. Parcă eram EU cel timid din trecut. A fost o senzație oribilă, dar în același timp liniștitoare. După care doamna dirigintă, a jonglat cu cuvintele, cum o face de obicei și ne-a ținut captivi preț de câteva minute în nostalgia vremurilor apuse… Am fost transpuși în istorie, că practic ce este trecut este și istorie. Ironia face că doamna dirigintă este profesoară de istorie (un mic joc de cuvinte nu strică niciodată).

          Pe catedră se afla catalogul nostru, catalogul clasei a VIII-a B. Când ne auzeam numele ne ridicam în picioare și povesteam timp de câteva minute istoria celor 10 ani (ce am mai făcut, ce obstacole am întâmpinat, orice doream noi să împărtășim). A ajuns la mine și vreau să vă împărtășesc o fază care pe mine m-a făcut să râd mult. Am început să spun că după ce am terminat ciclul gimnazial, m-am înscris la liceu după care am zis că este un regret total, după aceea a urmat înscrierea la facultate, la fel un regret total. După care am spus că am o relație de 7 ani la care fostul profesor de sport a spus ceva de genul „Regret total?”. Am început să râdem cu toții, răspunzând că „Nu,nu, aici nu este cazul”. 

          Timp de câteva zeci de minute fiecare și-a povestit mai mult sau mai puțin despre viața personală. Ne-am ascultat unii pe alții, am râs, efectiv ne-am simțit bine. Următorii care au dorit să spună câte ceva au fost cadrele didactice. Niciodată nu m-am simțit atât de ridicat în slăvi :)). Nivelul de serotonină crescuse instant. Mă uitam în ochii fiecărui profesor și nu îmi venea să cred câte vorbe frumoase scoteau despre noi, ținând cont că noi eram considerați una dintre cele mai rele clase la vremea respectivă, dar se pare că generațiile care au venit după noi ne-au întrecut cu brio. Eu personal, m-am bucurat să aud aceste lucruri. Consider că am fost ultima generație care a mai prins o mare parte din jocurile copilăriei și abia treptat digitalizarea, internetul, smartphone-urile etc.

          Fiecare dintre noi am avut povești interesate, diferite trasee parcurse în ultimii 10 ani. Susțin ideea că fiecare dintre noi suntem bine în acest moment, acest lucru concluzionându-l în urma povestirilor colegilor mei. Chiar m-am bucurat enorm să văd că fiecare și-a găsit drumul lui sau că se îndreaptă cât mai mult cu putință spre trenul fericirii și al împlinirii. După aceea am mâncat un covrigel, am băut un pahar de suc, am mai stat de vorbă cu profesorii și separat. Colega organizatoare a proiectat pe tablă poze vechi cu noi toți din diferite momente a școlii generale. Cu fiecare poză vizualizată, tot îmi afirmam faptul că noi chiar am făcut multe activități în acea perioadă (multe excursii, drumeții, vacanțe pe la munte, în tabere, concursuri în timpul anului școlar, serbări, dansuri și multe multe altele). Cu cât vedeam mai multe poze cu atât mai tare mi se făcea dor de acea perioadă și realizam cât de mare impact a avut pentru mine acea perioadă în clădirea personalității mele…

          Aș putea să stau să scriu încontinuu fără să mă opresc despre acest subiect, dar nu vreau să mă lungesc că nu poți descrie în cuvinte ceea ce ai simțit atunci sau ceea ce simți în general. A fost un moment de nota 10 și o amintire foarte bine stocată în memoria noastră implicită.

          Mă bucur enorm că fosta noastră colegă a organizat acest eveniment. Merită tot creditul din lume pentru efortul imens depus. Vreau să-i mulțumesc din tot sufletul pentru că nu a renunțat. Evident, vreau să le mulțumesc și foștilor colegi care au depus și ei la rândul lor eforturi pentru a putea fi prezenți. A fost ceva magic, ceva special. Ne-am trezit înapoi cu 10 ani și am realizat că o mică influență asupra viitorului a avut-o și școala generală.

          Eu scriind aceste cuvinte acum, încă am aceeași stare pe care am avut-o la eveniment care s-a petrecut acum câteva zile. Este absolut frumos că o amintire îți poate induce o astfel de stare. Am să mă repet, dar este absolut magic.

          Doamna dirigintă, vreau să vă mulțumesc pentru că ați fost alături de noi, de mine când am avut nevoie și poate atunci când eu consideram că nu am nevoie. Mulțumesc că datorită spiritului dvs. de aventurier am avut ocazia să văd atât de multe lucruri în România, atât de multe oportunități, atât de multe tabere pe care le-am petrecut împreună. Poate dacă nu erau toate aceste activități extra pe care dvs. le-ați organizat, poate astăzi eu nu aveam acest spirit de aventură și de explorare.

          Știu că v-am spus acest lucru și la întâlnire, dar pentru mine sunteți singurul profesor care s-a dedicat vreodată în întregime și s-a adaptat din mers stilului de predare, în așa fel încât noi să rămânem cu cel puțin 10% din tot ceea ce ne-ați arătat. Pentru alții 10% înseamnă puțin, pentru mine înseamnă totul.

          Vă mulțumesc pentru că ați contribuit la viitorul meu!