M-a bucurat mult faptul că articolul „Nouă lei bacșiș” în care mi-am împărtășit experiența mea de livrator (Tazz), a avut un impact destul de semnificativ pentru anumite persoane. Am primit câteva mesaje în care am fost felicitat pentru inițiativă. Sincer, chiar nu mă așteptam…

          Din una în alta, din vorbă în vorbă, am avut șansa de a mă afla la locul potrivit, la momentul potrivit. Câteodată, universul „lucrează” pentru noi, de fapt, dacă stau și mă gândesc mai bine, el este mereu deschis la colaborare, doar că noi avem tot timpul ușile închise…

          Am scos cei patru ași de la naftalină (pantofi, jeanși, cămașă,  sacou). M-am îmbrăcat, m-am urcat în mașină, am introdus adresa, am inspirat și expirat de câteva ori și m-am pornit spre destinația unde avea loc întâlnirea. 

          M-am dat jos din mașină, nu știam unde se află cu exactitate sediul firmei. L-am sunat pe managerul meu. M-a ghidat el și într-un final ne-am pus la o masă și am stat de vorbă. Nu m-am simțit ca la un interviu clasic, a fost foarte degajat. Stăteam la masă cu actualul manager și cu directorul punctului de lucru din București. Mi-au împărtășit din experiențele lor, despre rolul care ar fi urmat să-l am în companie. Eu am împărtășit din (ne)experiențele mele. Am glumit, am râs, am simțit că pot să vorbesc deschis cu ei. Pentru prima dată după mult timp, nu am folosit „strategii” de interviu, așa cum sugerează toată lumea să facem. Să te dai, de fapt, ceea ce nu ești. 

          Ne-am strâns mâinele, ne-am luat la revedere și am pornit spre casă. Ce urma să se întâmple? Nu știam, nu aveam cum să știu. Am încercat să nu mă gândesc la ce este rău. Eu m-am prezentat la interviu ca „individul” de zi cu zi. Ceea ce au văzut atunci, ar fi urmat să vadă și pe teren. Evident, neșlefuit, fără experiență, doar cu dorință de învățare. 

          Acum nu aveam decât să aștept să mă sune să îmi transmită feedback-ul lor. Nu a durat mai mult de o săptămână și m-au sunat. Ghici ce? AM PRIMIT 2 DE DA!!!

          Iar aventura mea, sub titlul de „Reprezentant medical” era pe cale să înceapă…

          Acum nu mai aveam nevoie decât de un plan. Timpul necesar pentru planificare a atins cifra magică 7 (zile). În tot timpul acesta, am reușit împreună cu managerul meu să scriem un speech, să alegem publicul țintă, să împărțim traseul pe zile. Evident, eram din ce în ce mai entuziasmat de ce urma să se întâmple, dar în același timp simțeam cum venele nu mai făceau față circulației sângelui, de parcă se ținea una dintre etapele campionatului de Formula 1.

          Îmi era frică, dar nu știam care dintre frici era la cârmă… Frica de eșec sau Frica de succes?! 

          De ceva vreme mă tot documentez de posibilele motive pentru care frica de eșec a ajuns să fie un parazit atât de puternic. Starea aceasta nu îmi era străină, noutatea era frica de succes. Pentru prima dată am avut curajul să spun „Bă, eu chiar aș putea să am succes.” 

          Nici în momentul de față nu reușesc să îmi dau seama care ar putea să ocupe locul 1 pentru cel puțin o secundă… Poate acesta este farmecul, poate echilibrul dintre aceste două frici clădește drumul către succes?

          Optsprezece aprilie, o zi de luni, eram la sediu împreună cu managerul meu și discutam. La un moment dat, observă că-l sună cineva, răspunde și stă de vorbă câteva minute.. După ce a închis, a început să zâmbească și mi-a transmis faptul că directorul companiei vrea să merg pe traseu începând de astăzi. Superstiția cum că dacă începi o treabă de luni, ai o săptămână bună s-a pus în aplicare în acel moment. Atunci, nivelul de cortizol a crescut de la 0 la 100 aproape instant. Voiam să plec, să dau înapoi, să renunț. Eu îmi plănuisem să începi a doua zi, dar nici legat de ziua respectivă nu eram 100% sigur, dar măcar mă pregătisem un pic din punct de vedere moral pentru ceea ce ar fi urmat. După ce mi-a transmis vestea, s-a spulberat toată liniștea mea interioară. Încercam să îl conving să încep de marți, că vai nu sunt pregătit, că m-aș simți mai bine dacă… bla bla bla și tot felul de replici de agățat scuze…

          Oricât aș fi încercat să amân, în sinea mea știam că nu îmi va aduce nimic bun, nimic benefic pe termen lung. În fine, mi-am luat inima în dinți și mi-am spus „ce se poate întâmpla rău?”. Am urcat în mașină, am venit acasă să mă schimb în „uniforma” unui reprezentant. Mi-am dat cu mâna de două ori prin cap, un pic de parfum la încheieturi și eram gata de plecare.

          Am parcurs câțiva km în acea zi, bifând locurile unde ar fi trebuit să fie cabinetele unor doctori. Nimic cu succes până la ultima adresă am dat de cineva care avea programul după amiază. Mă acaparase frica încă o dată. Am inspirat și expirat de 3 ori și am intrat pe ușă. M-am prezentat, apoi compania, produsul și am început să vorbesc despre el. Crede-mă că nici acum nu știu ce am putut să turui în acel moment, emoțiile au fost prea mari pentru a mai face loc rațiunii. La final de speech, doctorul mi-a pus câteva întrebări la care nu aveam niciun răspuns. M-am simțit de parcă am intrat cu mașina în cel mai mare copac din lume, dar partea bună a fost că spre suprinderea mea, nu a fost nesimțit cu mine. Ba dimpotrivă, ceea ce mi-a zis el a fost sub forma unei critici constructive. Mi-a scris pe o foaie întrebările la care ar trebui să știu să răspund pe viitor. I-am mulțumit, ne-am luat la revedere și am plecat. 

          Urcat deja în mașină, l-am sunat pe managerul meu și i-am povestit toată întâmplarea, a început să râdă cu mine, m-a felicitat, m-a încurajat, m-a liniștit. Mi-a spus că mâine este o nouă zi și cu timpul voi scăpa de emoții. Important este să practici cât mai des și să înveți din fiecare întâlnire câte ceva.

          Din acel moment aceste cuvinte „Mă numesc X și sunt reprezentant medical la Y” mi-au devenit vorba care sparge gheața la orice întâlnire.

          Frica de eșec? Cu siguranță că o voi avea toată viața alături de mine, dar simt că acum pot să văd eșecul ca pe ceva constructiv, așa cum ar fi trebuit să fie de la început.

          Frica de succes? Este dependentă de eșec!